Preotul Dumitru Furtună

PR. DUMITRU FURTUNĂ 1890-1965  

(cărturar, etnograf, istoriograf, folclorist)

În satul Mănăstireni „la 10 km. de Botoşani spre Jijia, neamul Furtunenilor este vechi, şi – după tradiţia de familie – s-ar trage din Bucovina, unde a venit de peste munţi, cu oile. Catagrafiile arată pe rând: Andrei Furtună în 1774, Ioniţă Furtună în 1820, Petrache Furtună în 1832, iar fiul acestuia din urmă, Toader Furtună (1936-1912), a rămas în amintirea locuitorilor ca un „înţelept al văilor”. Preotul Grigore Furtună (1859-1898) – fiul lui Toader şi al Sultanei soţia sa (1860-1896) – din neamul Topălenilor de Ia Bozieni (lângă Săveni), sunt părinţii cărturarului.

Dumitru Furtună s-a născut la 26 februarie 1890, în satul Tocileni, la câţiva kilometri de Botoşani. După moartea tatălui, preot Ia Mihălăşeni, băiatul a fost luat la Mănăstireni şi crescut de bunicul său.

Între 1898 şi 1892. a urmat cursul primar la şcoala nr. 3 de băieţi din Botoşani, unde, în fiecare clasă, a promovat întâiul, la învăţătură şi purtare. Datorită institutorului său N. C. Ursoi, eminentul elev a făcut cunoştinţă cu întreaga operă a lui Creangă.

Intre 1902 şi 1910, Dumitru Furtună a fost elev la Seminarul teologic „Veniamin Costachi” din Iaşi, terminând cu media 9,70, clasificat întâiul între 30 de absolvenţi. În cursul anilor de seminar, s-a distins mai ales la studiul limbilor şi istoriei; era unanim apreciat de profesori şi de elevi, pentru îndeletnicirile sale literare şi cele folcloristice. A început să publice încă de pe când era elev de seminar.

Între 1910 şi 1914, Dumitru Furtună a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, audiind şi alţi profesori cu faimă de la alte catedre, ca : N. Iorga, Simion .Mehedinţi, Coco Dimitrescu, C. Rădulescu-Motru, Mihai Dragomireseu, Gh. GR. Antonescu şt alţii. Era apreciat îndeosebi de profesorul N, Dobrescu, care preda Istoria Bisericii Române, şi care îl pregătea ca asistent şi succesor Ia catedră. În luna iunie 1914, a fost proclamat laureat al Facultăţii de Teologie (cu cinci bile albe), clasificat întâiul între 42 de licenţiaţi, în timpul studiilor universitare tipărise mai multe lucrări, din care două au fost editate de Academie. La 11 octombrie 1914, Dumitru Furtună s-a căsătorit cu Natalia Leontescu din Vlăsineşti (Dorohoi), care – după mamă – se trăgea din neamul Scribăneştilor.

În ziua de 23 august 1915, tânărul licenţiat a primit darul preoţiei, de la episcopul Antim Petrescu.
După câteva luni de suplinire, a fost numit, la 27 martie 1916, ca paroh la bisericuţa Vîrgolici din Dorohoi, iar la 16 aprilie, în acelaşi an, pe baza cerfiticatului de practică pedagogică de la Seminarul pedagogic din Bucureşti, a primit numirea ca profesor suplinitor la catedra de religie, de la gimnaziu. În amândouă posturile înlocuia pe preotul Constantin Ciocoi, pensionat, o figură cu totul distinsă a clerului dorohoian.

Mai departe preotul Furtună a desfăşurat activitate timp de 25 ani (1916-1940), la. bisericuţa, cu hramul „Uspenia”, şi 35 de ani, ca profesor secundar (1916-195o).
Ca paroh s-a evidenţiat printr-o rodnică activitate pastorală şi socială.

In aprilie 1919, preotul Furtună a trecut examenul de capacitate pentru Religie, fiind clasificat întâiul, cu media 9,66. Deşi avea dreptul să ia o catedră în Bucureşti a preferat Dorohoiul. «Când profesorul Const. Kiriţescu (care se găsea în fruntea comisiei de distribuire a catedrelor) a auzit cererea mea — scrie mai târziu cărturarul – i s-au umezit ochii de o duioşie neînţeleasă”. La termina¬rea Facultăţii, luase hotărârea de a-şi închina viaţa şi activitatea, pentru ridicarea Moldovei de nord.

Profesorul Furtună, alături de alţi intelectuali din Dorohoi, a stăruit în folosul unor instituţii de cultură din acel oraş: amenajarea unui local pentru teatru, înfiinţarea unui internat pentru elevii de la ţară, etatizarea şcolii secundare de fete (viitorul liceu) şi transformarea gimnaziului de băieţi în liceu.

Intre 1923 şi 1933, a funcţionat la Dorohoi un seminar teologic înfiinţat din iniţiativa şi prin stăruinţa preotului Furtună, şi pe care l-a condus ca director, până la 20 iunie 1932. A fost cel mai important capitol din cariera sa didactică. În acest seminar a urmărit să pregătească elemente în vederea unei îndoite misiuni la sate: ca slujitori ai altarului şi ca lucrători pe tărâmul culturii populare. În 10 ani de funcţionare, Seminarul din Dorohoi a dat şapte serii (1927-1933) cu 337 absolvenţi, din care cea mai mare parte au intrat în cler.

În primăvara anului 1928, preotul Furtună a trecut Ia Facultatea din Bucureşti examenul de doctorat, cu subiectul „Ucenicii stareţului Paisie la mănăstirile Cernica şi Căldăruşani”, obţinând titlul de doctor în Teologic, cu menţiunea «magna cum laude».

După desfiinţarea Seminarului, în anul 1933, a funcţionat ca profesor. Ministerul, apreciind valoarea sa ca teolog şi cărturar, l-a numit inspector general al învăţământului seminarial, demnitate pe care a deţinut-o de la 15 ianuarie 1940.

La 1 septembrie 1950, profesorul Furtună şi-a încheiat cariera didactică şi a devenit pensionar.
Ultimii 15 ani din viaţă au fost ani de grele suferinţi fizice. S-a îmbolnăvit de inimă, de piept şi de ochi. Copleşit de boală după o agonie penibilă, în noaptea de 14 spre 15 ianuarie 1965, ochii – care nu mai vedeau de mult – s-au închis pentru totdeauna.

Cărturarul Furtună a fost preot şi profesor, iar ambii termeni, în cazul său, trebuie luaţi în toată plinătatea lor. Preotul era credincios, fără ezitări, ca un ţăran înţelept. Ţinuta îi era simplă, naturală, lipsită de poză, de făţărnicie sau fariseism. Slujea în faţa altarului modest şi simplu, ca un preot de ţară.

Ca profesor avea purtare părintească cu elevii, pe cei lipsiţi de mijloace şi care erau silitori si cuminţi îi lua sub protecţia sa. Câţiva din aceştia au crescut chiar în casa parohială, la umbra bisericuţei. Încuraja pe elevi în activitatea lor creatoare şi era entuziasmat când descoperea talente literare sau artistice la unii din ei. Lecţiile sale erau interesante şi aveau totdeauna aplicaţiuni educative: iubirea locului natal, culegerea de folclor şi de documente, dragostea de natură, preţuirea tradiţiilor din bătrâni, respectarea bisericii şi a credinţei strămoşeşti. La 1 mai 1943, un inspector şcolar a scris despre el: «înfăţişez figura acestui dascăl, căruia nu-i găsesc asemănare. De o rară originalitate, cu vastă cultura teologică şi literară,, amintind în ţinuta lui, în verva lui şi în umorul sănătos chipul unui adevărat Ion Creanga”.

D. Furtună a fost un om original: un veritabil ţăran, dar şcolit şi îmbrăcat în sutană – de multe ori de şiac – ceea ce îi dădea un aspect călugăresc. Vorbea ca un român neaoş din neam în neam. Era modest, chiar prea modest; trăgea spre viaţa de om simplu. Structural, avea mare omenie; orice persoană, de orice vârstă, de orice naţie, de orice profesie, găsea la el un sfat cuminte, un îndemn bun, un sprijin moral şi chiar un ajutor bănesc. Acorda oricui încredere şi uita răul ca un copil; bunătatea i-a adus multe neplăceri. Mulţi l-au considerat un mare naiv, dar până la sfârşitul vieţii, el nu şi-a pierdut încrederea în bunătatea originală a omului. Ca veritabil om de sat şi folclorist, era sfătos şi bun povestitor; vorba Iui presărată cu pilde, zicători, proverbe şi expresii ghiduşe, avea un pitoresc deosebit.

Dacă n-a avut aplicaţie spre îndeletniciri practice de gospodar, în schimb, cărturarul s-a arătat în toată vrednicia lui pe teren cultural. A fost: cercetător neobosit, colecţionar pasionat, animator entuziast şi publicist harnic.

A strâns cu hărnicie de albină şi cu perseverenţă de furnică o imensitate de material documentar cultural: fişe, notiţe, însemnări, fotografii, scrisori, clişee, genealogii, documente, manuscrise, tăieturi de presă, cărţi rare etc. A cutreierat localităţi cu traista în spate, pentru a culege documente şi folclor. Cunoscuţii, prietenii, admiratorii şi mai ales elevii i-au procurat, cu bunăvoinţă, astfel de material. Mare parte a fost cumpărat cu bani proprii. Înainte de 1944, cărturarul Furtună avea o arhivă proprie aşa de bogată, încât i-ar fi trebuit patru vieţi ca să o valorifice în întregime. Trei pătrimi s-au pierdut cu ocazia războiului. Totuşi, cu pătrimea rămasă, ar mai fi avut de lucru o viaţa de om.

Cărturarul a fost un animator şi un îndrumător; a stimulat energii, a evidenţiat talente (printre care şi câţiva ţărani scriitori şi poeţi), a susţinut iniţiative individuale şi colective, la oraş şi la sate.

O latură originală a personalităţii sale a fost ataşamentul romantic pentru un orăşel de provincie ca Dorohoiul. Nu l-a urnit de aici nici perspectiva unei cariere universitare, pentru care avea titlurile, lucrările şi aptitudinile necesare. A rămas până Ia sfârşitul vieţii în acest Dorohoi, pe care l-a ales din iubire şi l-a păstrat cu multe sacrificii.

Opera sa este alcătuită din 453 titluri, din care: 25 cărţi şi broşuri, iar restul articole, în 58 ziare, gazete şi reviste, la care a colaborat. Această operă cuprinde: teologie 164 titluri, folclor 78, istorie 90, literatură 79, iar diverse (şcolare şi cultură populară) 42 titluri. E posibil să se mai descopere unele articole, dar tot ce este important în această operă, nu a scăpat cercetării noastre.

Scrisul său este întotdeauna abundent în material documentar ; uneori sunt digresiuni multe şi mari, care dau impresia de nesistematic. Unele articole au conţinut polemic, în care autorul devine ironic şi chiar sarcastic, dar nu foloseşte insulta şi injuria, cum se obişnuia pe atunci, în presa de provincie.

In studiile seminariale şi universitare,, precum şi în. cariera clericală, ca pasionat cercetător, preotul Dumitru Furtună şi-a însuşit o înaltă cultură teologică. În discuţii, în lecţii, în conferinţe şi în scrieri, a abordat toate ramurile teologice, de la cea sistematică şi exegetică, ta cea morală, până la cea istorică şi practică. Preocupările sale de specialitate au fost însă orientate spre latura istorică a teologiei şi spre problemele de pastorală.

Ca teolog cu preocupări istorice, Dumitru Furtună a fost adept credincios al concepţiei şi metodei lui Nicolae Iorga. O influenţă puternică asupra sa a fost cea exercitată de Nicolae Dobrescu, el însuşi elev şi admirator al marelui istoric.

Preotul Furtună – ca teolog şi istoric – a fost preocupat atât de problemele majore ale Istoriei bisericeşti, privind întreg neamul şi toate timpurile, cât şi de chestiuni speciale, care se refereau la nordul Moldovei (ţinuturile Dorohoiului şi Botoşanilor).

Problema principală care l-a interesat a fost cea a preoţimii noastre de mir. A şi scris în 1915: Preoţimea românească în sec. XVIII, lucrare premiată de Universitatea din Bucureşti şi primită cu interes de către specialişti.

În plina epocă fanariotă, cultura slavonă abia mai pâlpâia ; vlădicii, cărturari luminaţi, erau români de neam, iar clerul de jos în întregime naţional. În vechile bisericuţe de prin sate, ţăranii ascultau cuvântul lui Dumnezeu în limba lor. La fiecare biserică se găseau câte 3-4 preoţi şi diaconi.

În toate provinciile româneşti starea materială a preoţimii era destul de grea. Cei mai mulţi preoţi erau popi ţărani, săraci, cu mintean şi opinci; munceau la câmp şi creşteau vite, ca şi ţăranii. Preoţimea plătea dări şi dădea contribuţii, fiind scutită doar de clăci la boier; în plus, era împovărată cu fel de fel de plocoane. Veniturile fiind mici, iar lipsurile mari, unii clerici se dedau la fapte nepotrivite cu chemarea lor, ceea ce le atrăgea pedepse civile şi bisericeşti.

Pe plan cultural, preotul era simplu şi cu învăţătură sumară; unii au iscălituri necăjite, abia descifrabile. Candidaţii la preoţie nu aveau pregătire sistematică; învăţau la mănăstire sau făceau practică la un alt preot. În general preoţimea se găsea cu puţină cultură şi cu stare materială modestă; abia către sfârşitul secolului, situaţia s-a mai îmbunătăţit. “Preoţimea avea calităţi şi lipsuri – scrie Furtună – din care pe unele le-am părăsit,, iar pe altele încă le mai păstrăm”.

Preoţimea din secolul al XVIII-Iea are marele merit că a stat alături de popor în toate suferinţele şi bucuriile vieţii. Biserica sfinţea, conducea şi îndrepta sufletele credincioşilor pe căile vieţii. «Credinţa în Dumnezeu – scrie Furtună – propovăduită de umilul preot român, a fost stânca de piatră de care s-au lovit vrăjmaşii neamului nostru”.

Cărturarul de la Dorohoi a adunat imens material pentru un studiu privitor la preoţimea din secolul al XIX-lea pe care însă nu l-a realizat. Totuşi printre lucrările sale teologice se găseşte un manuscris (124 pag.) cu titlul : Starea preoţimii din punct de vedere cultural şi material în sec. XIX. În schimb, ca anticipare, a tipărit mai multe articole privitoare la acest subiect.

Despre rolul pe care clerul de mir l-a jucat în viaţa poporului nostru, teologul Furtună a vorbit totdeauna elogios. «Aceşti preoţi ai satelor, neştiuţi, nevăzuţi, modeşti în ştiinţă şi în port, au făcut cu multe veacuri în urmă, un lucru scump de tot, ce se recunoaşte abia acum : au făurit şi au salvat făptura noastră etnică. Se cade să fie lăudaţi, căci au lucrat pentru partea cea fără de moarte a fiinţei noastre» (1938).

A doua preocupare de teologie istorică pentru cărturarul Furtună au alcătuit-o mănăstirile şi clerul monahal. El a arătat mare interes mai ales pentru Paisie Velicicovschi, stareţul de la Neamţ, pe care l-a considerat deschizător al unui drum fericit spre carte, disciplină şi înaltă viaţa monahală, printre călugării din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Teza de doctorat: Ucenicii stareţului Paisie la mănăstirile Cernica şi Căldăruşani, este una din lucrările fundamentale ale lui Furtună, în care a folosit material bogat şi în parte inedit, prezentat ştiinţific şi cu spirit critic. A întocmit câteva note sub titlul : Amintiri paisiene (Căldăruşani, 21 iulie 1922). În aceste mănăstiri s-a introdus viaţa de obşte după rânduiala paisiană. După exemplul de la Neamţ, călugării de aici puneau bază pe îndeletniciri intelectuale: unii copiau manuscrise şi au lăsat fel de fel de însemnări. Tot ce se tipărea la Neamţ, se copia şi aici; schimbul de cărţi şi manuscrise se făcea prin călugării ce treceau spre muntele Athos.

Preotul Furtună e convins că paisianismul este cel mai important curent de reorganizare a mănăstirilor din Moldova, Muntenia şi Oltenia. La Cernica şi Căldăruşani s-a resimţit puternic înrâurirea ucenicilor lui Paisie : hărnicia, spiritul de gospodărie şi dragostea de carte bisericească.

În mai multe articole, Furtună a arătat vieţi monahiceşti din trecut, cu obiectivitatea omului de ştiinţă, care nu ocoleşte adevărul, chiar când este dureros. El era convins că mănăstirile din ţara noastră au fost centre de înaltă viaţă creştină. Între zidurile lor s-a păstrat neştirbită Ortodoxia, s-a dezvoltat religiozitatea, s-au adăpostit bolnavii, mai ales cei de ordin sufletesc. Pentru rolul lor duhovnicesc şi social, mănăstirile şi schi¬turile au primit, în toate timpurile, danii şi ofrande de la credin-cioşi. Numai că, unii egumeni şi călugări, mai ales cei greci, s-au dedat la o gospodărie abuzivă, uitând cu totul opera spirituală şi de binefacere culturală a acestor aşezăminte, atât de folositoare pentru credinţă şi pentru neam.

În al treilea rând, preotul profesor Furtună a fost preocupat de literatura religioasă veche; el a acordat atenţie deosebită scrierilor originale şi traducerilor cu conţinut religios (tipărite sau manuscrise), ca unele ce au împrăştiat în toate provinciile româneşti învăţătura creştină şi rânduielile bisericii străbune. Asupra unora din ele a făcut interesante dări de seamă. Cităm câteva din acele scrieri :

  • Patericul tipărit de Mitropolitul Petru Movilă la Kiev, în 1635;
  • Molitfelnicul slavon de fa Târgovişte din 1542 şi copiile Iui;
  • Catehismul din sec. XVI;
  • Învăţătura creştinească a dascălului Zaharia Gherganul din oraşul Arta (Epir) şi traducerea din sec. XVIII;
  • Evanghelia românească, scrisă de mână, de către preotul cărturar Gheorghe din Băiceni (Iaşi), de la 9 februarie 1732 până la 4 iulie 1733;
  • Mântuirea păcătoşilor tradusă în 1682 de călugărul Cozma şi copiată după 100 de ani de Serafim de la Cozla (Neamţ);
  • Romanul religios Crucea Domnului, tipărit în ruseşte în 1632 (prelucrare a lui Petru Movilă), tradus în 1791 de Dionisie eclesiarhul de la Episcopia Râmnicului;
  • Psaltirea de la Iaşi din 1802, tipărită de Macarie, duhovnicul Mitropoliei, în graiul adevărat al poporului;
  • Tipăriturile lui Dionisie Romano, vicar şi episcop la Buzău (1861-1875);
  • Cărţi religioase şi morale, Abeţedare, Isopii şi cărţi de Psaltichie.

Preotul Furtună a publicat un documentat studiu asupra lucrării: De imitatione Christi a lui Toma de Kempis (sec. al XV-Iea). E o scriere de pietate, în stil moderat, în spirit monahal de smerenie şi renunţare, potrivită tuturor timpurilor şi locurilor. Nu conţine nimic confesional şi polemic; de aceea s-a răspândit în toată Europa. În literatura noastră a intrat abia în secolul al XVIII-Iea. Dovedind mare erudiţie în materie, preotul Furtună a prezentat, în lucrarea sa, toate ediţiile în româneşte, ale acestei valoroase lucrări.

Cărturarul a scris rânduri frumoase în legătură cu o interesantă datină de odinioară, când se dăruiau cărţi de pomană, pen¬tru suflet. Fapta dăruitorilor de cărţi se aseamănă cu darul făcliilor de luminat bisericile, în Zile de sărbătoare, care se cerea să fie de ceară curată. Astfel şi cărţile trebuiau să fie folositoare de suflet, drepte şi cinstite. În noaptea vieţii şi neştiinţei, ele veneau cu raza lor dulce şi luminau ca şi steaua de deasupra Betleemului.

Altă preocupare istorică importantă a teologului Furtună a constituit-o prezentarea personalităţilor proeminente din clerul nostru. El a scris despre: Veniamin Costachi, Chesarie Episcopul Buzăului, fraţii Scribăneşti (Filaret şi Neofit), Mitropolitul Iosif Naniescu, Arhimandritul Isaia Teodorescu (Popa Duhu), Iacob Antonovici, Popa Şapcă, Vasile lucaciu etc.

A zugrăvit figuri locale de preoţi fruntaşi : Const. Ciocoi din Dorohoi., Antonie Dubău de la Molniţa, Neculai Sandovici de la Proboteşti, loan lonescu de la Vorniceni, Gh. Cărăuşu de la Zvorişte, Gh. Măzăreanu de la Hănţeşti, I. Gheorghiu din Dumeni şi alţii.

Preotul Furtună s-a ocupat de învăţământul religios şi a scris despre începuturile seminariilor din ţară : Socola (1803), Central, Buzău, Argeş (toate în 1836), Râmnic (1837) etc.

În afară de problemele majore ale istoriei bisericii noastre, cărturarul Furtună a fost preocupat de o sumedenie de chestiuni speciale,, toate cu importanţa lor: introducerea limbii naţionale în cultul divin, arondarea teritorială şi întinderea jurisdicţiei anumitor eparhii, diferite monumente bisericeşti (Sfântul Nicolae din Dorohoi, Biserica de la Bălineşti, Biserica Sfântul Gheorghe nou din Bucureşti etc); apoi: cărţile de blestem, toile de jurământ, peciurile de cununie, plocoanele pe care le dădeau preoţii către superiorii lor (răşină, lostriţe, culbeci), sărbători nerecunoscute de biserică (ziua popilor la 1 august) etc.

În activitatea didactică şi publicistică, preotul Furtună a abordat multiple chestiuni de teologie practică din diverse domenii: Omiletică, Liturgică, Drept canonic şi Catehetică. Dar, cea de a doua specialitate a sa, ca teolog, a fost Pastorala propriu-zisă (disciplina pe care teologii din străinătate o numesc Pimenică sau Cibernetică), cu toate problemele ce interesau pe preoţii vremii sale, ca păstori şi îndrumători de suflete.

A dezbătut, cu competenţă, problema capitală a pregătirii candidaţilor pentru preoţie şi alte chestiuni importante în legătură cu învăţământul seminarial şi din Facultăţile de Teologie. A scris multe articole în legătură cu probleme de pastorală : datoria preoţilor de a fi pildă în vorbe şi în fapte, activitatea lor bisericească şi culturală, raportul cu şcoala şi cu corpul didactic, participarea la mişcarea cooperatistă. Furtună dorea ca preotul sa se distingă prin activitate pastorală, iar politica de partid s-o lase pe seama altora. «N-aş vrea să văd pe preot punîndu-şi poalele în brâu – scria el – şi ca agent electoral să pornească la înşelat, la corupt, la furat conştiinţele”.

Dacă preotul are multe şi grele îndatoriri, trebuie să aibă şi drepturi; el voia un cler cult, asigurat economiceşte într-un mod demn. E deci necesar să se ridice nivelul cultural şi să se îmbună¬tăţească starea materială a preoţimii.

Preotul Furtună a mai scris despre asociaţiile preoţilor şi cântăreţilor, despre adunările eparhiale, despre congresele bisericeşti, despre consistoriul eparhial, despre raporturile dintre clerul de mir şi cel monahal, despre activitatea pastorală de la bisericuţa din Dorohoi, şi cea cultural-educativă din parohia sa.

În cadrul preocupărilor sale pastorale, el a adunat mult şi important material, pentru o serie de cărţi poporane, pe care intenţiona să le tipărească sub titlul:”Carte pentru popor”. Primul volum trebuia să aibă titlul: Adunare de învăţături; al doilea : Primăvara sufletească, cu povestiri moral-religioase; al treilea : Sfaturi pentru gospodari (economia, buna rânduială în gospodărie etc). Materialul s-a pierdut aproape în întregime.

Pe lângă preocupările de bază (Istoria bisericească şi Pastorala), Dumitru Furtună a fost – de la absolvirea seminarului până la bătrâneţe, când l-a copleşit boala – un cronicar harnic al vremii sale. A scris despre oameni, fapte şi instituţii, îmbrăţişând cu cel mai viu interes tot ce era în legătură cu biserica, şcoala şi cu cultura populară.

Cărturarul Furtună a rost unul din principalii folclorişti ai ţării, atât prin bogăţia cât şi prin calitatea materialului publicat. A trăit ca un ţăran şcolit şi a înţeles şi a preţuit producţiile culturale ale poporului, ca un veritabil intelectual. Furtună a cules folclor din Moldova de nord şi mai ales din părţile Başăului, unde a întâlnit ţărani care ştiau sute de poveşti şi le spuneau cu farmec. Astfel se spulberă afirmaţia acelora care susţin că darul povestirii l-ar avea mai mult oamenii de la munte. Dar şi cei de la şes, fie ca păstori sau cărăuşi la popasuri, fie ca agricultori în serile lungi de iarna, se îndeletnicesc cu povestirile; atmosfera de sfătoşenie şi inimă bună se întâlneşte în multe case de ţară.

Principalele lucrări de folclor ale cărturarului Furtună sunt: Izvodiri din bătrâni (200 pag., ed. I în 1912, a ll=a în 1937), premiata de Academie în 1939; cuprinde 15 poveşti. Vremuri înţelepte (93 pag., 1913), cu 37 povestiri, snoave şi legende. Cuvinte scumpe (144 pag., 1914) cu 126 taclale, povestiri şi legende. Firicele de iarbă (115 pag., 1915) cu 32 povestiri şi legende. Cântece bătrânesti din părţile Prutului (129 pag., 1927) cu 67 balade.

În diverse reviste, Dumitru Furtună a publicat folclor de tot felul. A compus în 1915 piesa de teatru popular şi şcolar «Vacanţa Crăciunului», cu toate obiceiurile de iarnă, din satele dintre Jijia şl Prut. Piesa a fost reprezentată de către elevii gimnaziului din Dorohoi ta 20 decembrie 1915 şi în anii următori de către elevii altor şcoli secundare. A scris despre folclorişti, despre scriitorii populari şi despre revistele de folclor. Pe Arthur Gorovei îl numeşte dascăl minunat şi decanul folcloriştilor. A publicat articole teoretice despre folclor. A scris un studiu : «Pluguşorul la Romani” (228 pagini şi o introducere de 33 pagini) cu 39 pluguşoare. Manuscrisul este depus la Academie.

În iunie 1921, revista «Ion Creangă», după 14 ani de viaţă, şi-a încetat apariţia; Dumitru Furtună a dus mai departe făclia, publicând la Dorohoi revista de folclor «Tudor Pamfile”. Primul număr a apărut la 1 februarie 1923 şi publicaţia a existat până în 1928. La revistă au colaborat peste o sută de persoane: preoţi, învă¬ţători, săteni şi elevi (seminarişti, normalişti, liceeni); s-au grupat aici aproape toţi colaboratorii revistei «Ion Creangă». Cheltuielile au fost suportate mai mult de preotul Furtună; într-un timp, din 1500 abonaţi, achitau abonamentul doar vreo 300 de persoane.

Revista „Tudor Pamfile” a publicat toate speciile de folclor: poveşti, povestiri, legende, cântece bătrâneşti, doine, proverbe, zicători, vorbe adânci, poveţe, sfaturi şi învăţături, glume, jitii, bineţe, taclale, chiuituri, ghicitori, frământări de limbă, mustrări, bocete, boli şi leacuri, vrăji, farmece, descântece, ghicitori, credinţe, obiceiuri, datine, colinde, pluguşoare, oraţii de nuntă, tradiţii locale, opinii din popor, cuvinte dialectale, piese arheologice, obiecte etnografice, însemnări cu slove vechi, arii populare, jocuri populare, jocuri de copii şi articole folclorice.

Preotul profesor Furtună a fost un istoric binecunoscut. Entuziast şi credincios elev al lui Nicolae Iorga, el a utilizat o metodă pozitivă de cercetare a faptelor, punând accentul pe amănunt în vederea marilor probleme ale istoriei locale sau celei naţionale. Faptele brute şi detaliile inutile, care nu prezintă interes şi semnificaţie, sunt lipsite de valoare ştiinţifică. Cunoscător al limbii slavone şi a scrierii chirilice, el a descifrat sute şi sute de acte vechi, publicând documente, hrisoave, inscripţii, însemnări de pe cărţi, hotarnice, diate, foi de zestre, mitrici etc. Furtună a fost numit, cu drept cuvânt, istoriograful Moldovei de nord; a făcut cercetări si a scris despre oameni, despre evenimente şi despre localităţi, îmbrăţişând în preocupările sale întreg cuprinsul actualelor raioane Dorohoi, Botoşani şi Săveni. Tot ce a publicat este o importantă contribuţie la istoria socială a acestui colţ de ţară.

Pe tărâmul literar, Furtună este un istoriograf tot atât de bine cunoscut. A scris despre unii din scriitorii noştri: Anton Pann, Petre Ispirescu, Alecu Beldiman, Alecu Russo, Gh. Asachi, Gr. Alexandrescu, Alecu Donici, Titu Maiorescu, C. Negri, B. P. Haşdeu, V. Alecsandri, M. Eminescu, G. Coşbuc, Panait Cerna, Octavian Goga şi alţii. Apoi despre câteva figuri din Moldova de nord : I. V. Adrianu, jurnalistul Ştefan Vîrgolici, povestitorul M. Graur, portretistul Şardin etc.

Dar preocuparea literară de căpetenie a sa a fost studiul vieţii şi operei lui Ion Creangă, despre care a publicat 3o de articole. A dat concurs lui N. A. Bogdan ca să alcătuiască tabloul cu colaboratorii, colegii, intimii şi comentatorii lui Ion Creangă. A purtat o interesantă corespondenţă cu învăţatul francez Jean Boutiere (titularul catedrei de Limba română de la Sorbona), care, în 1930, a publicat teza sa de doctorat: „La vie et l’oeuvre de Ion Creangă”.

Furtună a strâns toată viaţa material, cu intenţia de a publica, un studiu asupra humuleşteanului, pentru care avea mare admiraţie. Dar cea mai mare parte din acest material s-a pierdut.

sursa: „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 9/10 sept.-oct. 1967