|
 |
|
PR. DUMITRU FURTUNĂ 1890-1965
cărturar, etnograf, istoriograf, folclorist
Viaţa
În satul Mănăstireni, la 10 km de Botoşani spre Jijia, neamul Furtunenilor este vechi, şi după tradiţia de familie s-ar trage din Bucovina, unde a venit de peste munţi, cu oile. Pr. Grigorie Furtună(1859-1898), fiul lui Toader şi al Sultanei, soţia sa (1860-1896) din neamul Topălenilor de la Bozieni (lângă Săveni), sunt părinţii cărturarului.
Dumitru Furtună s-a născut la 26 februarie 1890, în satul Tocileni, la câţiva kilometri de Botoşani. După moartea tatălui, preot la Mihălăşeni, băiatul a fost luat la Mănăstireni şi crescut de bunicul său.
Între 1898-1892 a urmat cursul primar la şcoala nr. 3 de baăieţi din Botoşani, unde în fiecare clasă a promovat primul, la învăţătura şi purtare. Datorită institutorului său N.C. Ursoi, eminentul elev a făcut cunoştinţă cu întreaga operă a lui Creangă.
Între 1902-1910, Dumitru Furtună a fost elev la Seminarul Teologic « Veniamin Costachi » din Iasi, terminând cu media 9,70 clasificat primul între 30 de absolvenţi. În cursul anilor de seminar, s-a distins mai ales la studiul limbilor şi istoriei, era unanim apreciat de profesori şi de elevi, pentru îndeletnicirile sale literare si cele folcloristice. A început să publice încă de pe când era elev de seminar.
Între 1910-1914, Dumitu Furtună a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, audiind şi alţi profesori cu faimă de la alte catedre, ca: Ovid Densuşianu, C. Rădulescu-Motru, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinţi, Coco Dumitrescu - Iaşi, Nicolae Iorga, D. Gusti şi alţii, unde asimilează pe lângă disciplinele teologice şi altele laice ca: istoria, literatura, sociologia, filologia şi folcloristica.
Îndeosebi era apreciat de profesorul N. Dobrescu, care preda Istoria Bisericii Române, şi care îl pregătea ca asistent şi succesor la catedră. În luna iunie 1914, a fost proclamat laureat al Facultăţii de Teologie, clasificat primul între 42 de licenţiaţi.
La 11 octombrie s-a căsătorit cu Natalia Leontescu din Vlăsineşti(Dorohoi), care se trăgea din neamul Scribăneştilor. În ziua de 23 august 1915,tânărul licenţiat a primit darul preoţiei, de la episcopul Antim Petrescu.
După câteva luni de suplinire, a fost numit, la 27 martie 1916, ca paroh la bisericuţa Vârgolici din Dorohoi, iar la 16 aprilie, acelaşi an, pe baza certificatului de practică de la Seminarul Pedagogic din Bucureşti, a primit numirea ca profesor suplinitor la catedra de Religie, de la gimnaziu. În amândouă posturile înlocuia pe preotul Constantin Ciocoiu, pensionat, o figură cu totul distinsă a clerului dorohoian.
Mai departe, preotul Furtună a desfăşurat activitate timp de 25 ani (1916-1940), la bisericuţa cu hramul « Uspenia », şi 35 de ani ca profesor secundar (1916-1950).
În aprilie 1919, preotul Furtună a trecut examenul de capacitate pentru religie, fiind clasificat întâiul, cu media 9,66. Desi avea dreptul să ia o catedră în Bucureşti, a preferat Dorohoiul. « Când profesorul Constantin Kiriţescu a auzit cererea mea - scrie mai târziu cărturarul- i s-au umezit ochii de o duioşie neînţeleasă ». La terminarea Facultăţii luase hotărârea de a-şi închina viaţa şi activitatea, pentru ridicarea Moldovei de nord.
Profesorul Furtună, alături de alţi intelectuali din Dorohoi, a stăruit în folosul unor instituţii de cultură din acel oraş: amenajarea unui local pentru teatru, înfiinţarea unui internat pentru elevii de la ţară, etatizarea şcolii secundare de fete şi transformarea gimnaziului de baieţi.
Între 1923-1933, a funcţionat la Dorohoi un Seminar teologic, înfiintat din iniţiativa şi prin stăruinţa preotului Furtună, şi pe care l-a condus ca director, până la 20 iunie 1932. A fost cel mai important capitol din cariera sa didactică. În acest seminar a urmărit să pregătească elemente în vederea unei îndoite misiuni la sate : ca slujitori ai altarului şi ca lucrători pe tărâmul culturii populare. În 10 ani de funcţionare, Seminarul din Dorohoi a dat şapte serii(1927-1933) cu 337 absolvenţi, din care cea mai mare parte au intrat in cler.
În primăvara anului 1928, preotul Furtună a trecut la Facultatea din Bucureşti examenul de doctorat, cu subiectul « Ucenicii stareţului Paisie la mănăstirile Cernica si Căldăruşani », obţinând titlul de doctor în Teologie, cu menţiunea « magna cum laude ».
După desfiinţarea Seminarului, în anul 1933, a funcţionat ca profesor. Ministerul, apreciind valoarea sa ca teolog şi cărturar, l-a numit inspector general al învăţământului seminarial, demnitate pe care a deţinut-o de la 15 ianuarie 1940.
În perioada 1.V.1944 -1.III.1945 a funcţionat ca profesor la Colegiul Militar pentru orfanii de război Roznov - Neamţ - Caracal, prestând gratuit serviciul ordonat. Reîntors în Dorohoi, după evacuare, continuă să funcţioneze ca profesor la Liceul de Fete, apoi la şcoala Pedagogică din Şendriceni, iar de la l.IX.1948 este detaşat pe catedra de limba română la Şcoala generală nr. 2 Dorohoi, de unde va ieşi la pensie în 1950.
Pentru contribuţia deosebită adusă la progresul continuu al învăţământului românesc, a primit din partea forurilor superioare numeroase ordine şi medalii, printre care: "Coroana României în grad de cavaler" 1923, "Răsplata muncii pentru învăţământ cl. I-a" 1924, "Coroana României în grad de ofiţer" 1926, "Meritul cultural cl. II-a" 1943, "Răsplata muncii pentru 25 de ani în serviciul statului" 1945 ş.a.
La 1 septembrie 1950, profesorul Furtună şi-a încheiat cariera didactică şi a devenit pensionar.
Ultimii 15 ani din viaţa au fost ani de grele suferinţi fizice.S-a îmbolnăvit de inimă, de piept şi de ochi. Copleşit de boală, după o agonie penibilă, în noaptea de 14 spre 15 ianuarie 1965, ochii - care nu mai vedeau de mult- s-au închis pentru totdeauna.
Caracterizarea pr. Dumitru Furtună
Cărturarul Furtună a fost preot şi profesor, iar ambii termeni, în cazul său, trebuie luaţi în toată plinătatea lor.Preotul era credincios, fără ezitări, ca un ţăran înţelept. Ţinuta îi era simplă, naturală, lipsită de poză, de făţărnicie sau fariseism. Slujea în faţa altarului modest şi simplu, ca un preot de ţară.
Ca profesor avea purtare părintească cu elevii, pe cei lipsiţi de mijloace şi care erau silitori şi cuminţi îi lua sub protecţia sa.
Câţiva din aceştia au crescut chiar în casa parohială, la umbra bisericuţei. Încuraja pe elevi în activitatea lor creatoare şi era entuziasmat când descoperea talente literare sau artistice la unii din ei.
Lecţiile sale erau interesante şi aveau totdeauna aplicaţii educative: iubirea locului natal, culegerea de folclor şi de documente, dragostea de natură, preţuirea tradiţiilor din bătrâni, respectarea bisericii şi a credinţei strămoşeşti. La 1 mai 1943, un inspector şcolar a scris despre el: "Înfăţişez figura acestui dascăl, căruia nu-i găsesc asemănare.De o rară originalitate, cu vastă cultură teologică şi literară, amintind în ţinuta lui, în verva lui şi în umorul sănătos chipul unui adevărat Ion Creangă".
Dumitru Furtună a fost un om original: un veritabil ţăran, dar şcolit şi îmbrăcat în sutană,- de multe ori de şiac - ceea ce îi dădea un aspect călugăresc. Vorbea ca un român neonaş din neam în neam. Era modest, chiar prea modest, trăgea spre viaţa de om simplu. Structural, avea mare omenie, orice persoană, de orice vârstă, de orice naţie, de orice profesie, găsea la el un sfat cuminte, un îndemn bun, un sprijin moral şi chiar un ajutor bănesc. Acorda oricui încredere şi uita răul ca un copil, bunătatea i-a adus multe neplăceri. Mulţi l-au considerat un mare naiv, dar până la sfârşitul vieţii, el nu şi-a pierdut încrederea în bunătatea originală a omului. Ca veritabil om de sat şi folclorist, era sfătos şi bun povestitor, vorba lui presărată cu pilde, zicători, proverbe şi expresii ghiduşe de un pitoresc deosebit.
Dacă nu a avut aplicaţie spre îndeletniciri practice de gospodar, în schimb, cărturarul s-a arătat în toată vredinicia lui pe teren cultural. A fost : cercetător neobosit ,colecţionar pasionat, animator entuziast şi publicist harnic.
Îmbrăţişa problemele cu pasiune şi spirit critic.
A strâns cu hărnicie de albină şi cu perseverenţă de furnică o imensitate de material documentar cultural: fişe, notiţe, genealogii, documente, manuscrise, tăieturi de presă, cărţi rare etc.
A cutreierat localităţi cu traista în spate, pentru a culege documente si folclor. Cunoscuţii, prietenii, admiratorii şi mai ales elevii i-au procurat, cu bunăvoinţă, astfel de material.
Mare parte a fost cumpărat cu bani proprii. Înainte de 1944, cărturarul Furtună avea o arhivă proprie aşa de bogată,încât i-ar fi trebuit patru vieţi să o valorifice în întregime. Trei pătrimi s-au pierdut cu venirea războiului. Totuşi, cu pătrimea rămasă, ar mai fi avut de lucru o viaţă de om.
Cărturarul a fost un animator şi îndrumător, a stimulat energii, a evidenţiat talente, a susţinut iniţiative individuale şi colective, la oraş şi la sate.
O latură originală a personalităţii sale a fost ataşamentul romantic pentru un orăşel de provincie, ca Dorohoiul. Nu l-a urnit de aici nici perspectiva unei cariere universitare, pentru care avea titlurile, lucrările şi aptitudinile necesare. A rămas până la sfârşitul vieţii în acest oraş Dorohoi, pe care l-a ales din iubire şi l-a păstrat cu multe sacrificii.
Un inspector şcolar scria la 9 mai 1943: " înfăţişez figura acestui dascăl, căruia nu-i găsesc asemănare, de o rară originalitate, cu vastă cultură teologică şi literară, amintind în ţinuta lui şi în umorul lui sănătos, chipul unui adevărat Creangă".
Opera Pr. Dumitru Furtună
Pr. Profesor Dumitru Furtună a fost un publicist harnic. Opera sa este alcătuită din 453 titluri ,din care : 25 cărţi şi broşuri, iar restul articolelor, în 58 de ziare, gazete şi reviste, la care a colaborat. Această operă cuprinde : teologie : 164 titluri, folclor : 78, istorie : 90, literatură : 79, iar diverse(şcolare şi cultură populară) : 42 titluri. E posibil să se mai descopere unele articole, dar tot ce este important în această operă , nu a scăpat cercetării noastre.
Scrisul său e totdeauna abundent în material documentar, uneori sunt digresiuni multe şi mari, care dau impresia de nesistematic. Unele articole au conţinut polemic, în care autorul devine ironic şi chiar sarcastic, dar nu foloseşte insulta şi înjuria, cum se obişnuia pe atunci, în presa de provincie.
Cărturarul Furtună a fost unul din principalii folclorişti ai ţării, atât prin bogăţia cît şi prin calitatea materialului publicat. A trăit ca un ţăran şcolit şi a înţeles şi a preţuit producţiile culturale ale poporului, ca un veritabil intelectual. Furtună a cules folclor din Moldova de Nord şi mai ales din părţile Başăului, unde a întâlnit ţărani care ştiau sute de poveşti şi le spuneau cu farmec. Astfel se spulberă afirmaţia acelora care susţin că darul povestirii l-ar avea mai mult la oamenii de la munte. Dar şi cei de la şes, fie ca păstori sau cărăuşi la popasuri, fie ca agricultori în serile lungi de iarnă, se îndeletnicesc cu povestirile, atmosfera de sfătoşenie şi inimă bună se întâlneşte în multe case de ţară.
Principalele lucrări de folclor ale cărturarului Furtună sunt: Izvodiri din bătrâni(2oo pag., ed.I în 1912, a II-a în 1937), premiată de Academie în 1939. cuprinde 15 poveşti, Vremuri înţelepte (93 pag. 1913), cu 37 de povestiri, snoave şi legende, Cuvinte scumpe(144 pag.,1914) cu 126 taclale, povestiri şi legende, Cântece bătrîneşti din părţile Prutului(129 pag.,1927) cu 67 balade.
În diverse reviste, Dumitru Furtună a publicat folclor de tot felul. A compus în 1915 piesa de teatru popular şi şcolar « Vacanţa Crăciunului », cu toate obiceiurile de iarnă, din satele dintre Jijia şi Prut. Piesa a fost reprezentată de către elevii gimnaziului din Dorohoi la 20 decembrie 1915 şi în anii următori de către elevii altor şcoli secundare. A scris despre folclorişti, despre scriitori populari si despre revistele de folclor. Pe Arthur Gorovei îl numeşte dascăl minunat şi decanul folcloriştilor. A publicat articole teoretice despre folclor. A scris un studiu : "Pluguşorul la români"(228 pag. şi o introducere de 33 pag.) cu 39 de pluguşoare. Manuscrisul este depus la Academie.
Pe lângă cele ale preoţiei, părintele Furtună a fost şi un renumit etnograf şi folclorist, antrenând în aceste activităţi şi elevii Seminarului. El a editat la 1 februarie 1923 revista de literatură şi artă populară "Tudor Pamfile" emulând activitatea folcloriştilor de pe întreg cuprinsul ţării, care va fiinţa până la 31 decembrie 1928. În decursul apariţiei sale, a înregistrat 71 de numere, publicând ştiri despre folclorişti, articole de lămurire, datine, pluguşoare, oraţii, vorbe de duh, povestiri, legende, cântece de-ale copiilor, colinde, cântece bătrâneşti, poveşti, glume, ghicitori, texte ale literaturii populare, scrisori, etc. Cei mai mulţi colaboratori erau din rândul învăţătorilor, preoţilor, studenţilor, elevilor şi sătenilor cu dragoste faţă de limba şi simţirea poporului nostru.
Va iniţia şi o altă revistă "Însemnări"- 1934-1944, patronată împreună cu Ion Pilat.
Una din preocupările sale de bază a fost aceea de a cunoaşte din viaţa şi creaţiile poporului din care s-a născut. A colindat aproape toate satele din fostele judeţe Dorohoi şi Botoşani, dar şi alte localităţi din ţară, culegând direct de la surse poveşti, ghicitori, balade, cântece, epigrame etc. Fiind un timp şi inspector general al învăţământului şcolar seminarial pe ţară 1933-1940, cu această ocazie călătorea mult şi o făcea în vagon de clasa a III-a, deşi avea legitimaţie C.F.R. clasa I-a. Desigur, o făcea tot pentru a se întâlni cu lume nevoiaşă, cu oamenii din popor.
In iunie 1921, revista "Ion Creanga", dupa 14 ani de viata, si-a incetat aparitia. Dumitru Furtuna a dus mai departe faclia, publicând la Dorohoi revista de folclor "Tudor Pamfile". Primul număr a apărut la 1 februarie 1923, iar publicaţia a existat până în 1928. La revistă au colaborat peste o sută de persoane: preoţi, învăţători, săteni şi elevi(seminarişti, normalişti, liceeni); s-au grupat aici aproape toţi colaboratorii revistei "Ion Creangă". Cheltuielile au fost suportate mai mult de preotul Furtună, într-un timp, din 1500 abonaţi, achitau abonamentul doar aproximativ 300 de persoane. Revista "Tudor Pamfile" a publicat toate speciile de folclor : poveşti, povestiri, legende, cântece bătrâneşti, doine, proverbe, zicători, vorbe adânci, poveţe, sfaturi şi învăţături, glume, chiuituri, ghicitori, frământări de limbă, mustrări, boli şi leacuri, farmece, obiceiuri, cuvinte dialectale, piese arheologice, obiecte etnografice, însemnări cu slove vechi, arii populare, jocuri populare, jocuri de copii şi articole folclorice.
În activitatea didactică şi publicistă, pr. Furtună a abordat multiple chestiuni de teologie practică din diverse domenii : Omiletică, Liturgică, Drept canonic şi Catehetică.Dar cea de a doua specialitate a sa, a fost Pastorala propriu-zisă, cu toate problemele ce interesau pe preoţii vremii sale, ca păstori şi îndrumători de suflete.
A dezbătut, cu compeţenţă, problema capitală a pregătirii candidaţilor pentru preoţie şi alte chestiuni importante în legătură cu învăţământul seminarial şi din Facultăţile de Teologie. A scris multe articole în legătură cu problemele de pastorală: datoria preoţilor de a fi pildă în vorbe şi în fapte, activitatea lor bisericească şi culturală, raportul cu şcoala şi cu corpul didactic. Furtună dorea ca preotul să se distingă prin activitatea pastorală, iar politica să o lase pe seama altora.
Preotul Furtună a mai scris despre asociaţiile preoţilor şi cântăreţilor , despre adunările eparhiale, despre congresele bisericeşti, despre consistoriul eparhial , despre raporturile dintre clerul de mir şi cel monahal, despre activitatea pastorală de la bisericuţa din Dorohoi şi cea cultural-educativă din parohia sa.
Pe lângă preocupările sale de bază (Istoria Bisericească şi Pastorală), Dumitru Furtună a fost un cronicar harnic al vremii sale. A scris despre oameni, fapte şi instituţii , îmbrăţişând cu cel mai viu interes tot ce era în legătură cu biserica, şcoala şi cu cultura populară.
În plan material, singura lui avere - cărţile şi manuscrisele - totalizând 108 lăzi, au rămas la Seminar, neputând fi transportate în refugiu şi ajungând hârtie de învelit mărfuri pentru negustorii din Dorohoi.
Preotul cărturar Dumitru Furtună şi Dorohoiul neodihnelor sale
Sărbătorirea centenarului naşterii lui Dumitru Furtună (1890-1965) şi ulterior dezvelirea bustului său, la 23 noiembrie 1991 (Dorohoi) au readus in atenţie figura unui cărturar complex, generos şi rodnic, risipit intr-o vastă muncă de cercetare ce includea obiectivul de investigaţie a cîtorva discipline ştiinţifice, animator fără seamăn al vieţii culturale interbelice în Dorohoi, oraş pe care, după terminarea studiilor şi l-a ales ca oraş al apostolatului său. Rămas orfan de mic, părintele Furtună şi-a dobândit de timpuriu o serioasă cultură de folclorist şi istoric - domenii care-i vor determina in viitor două statornice direcţii de cercetare.
Dobandind un ataşament romantic faţă de Dorohoiul străduinţelor sale, al activităţii sale multilaterale, cărturarul şi-a consacrat toate forţele ridicării culturale a micului oraş de provincie în care gimnaziul era singura lui instituţie de cultură; mare parte din această activitate şi a realizat-o prin intermediul funcţiilor pe care le-a avut vreme de aproape patru decenii. A fost preot(econom stavrofor) între 1916-1940, profesor de religie, limba română, istorie, etc în învăţământul secundar(1916-1950), profesor şi director al Seminarului Teologic local "Mitropolitul Pimen" între 1923 şi 1927. Preot paroh al Bisericuţei de lemn "Adormirea Maicii Domnului", Parohia Vârgolici din Dorohoi (urmând în funcţie predecesorul său - o altă persoană culturală a oraşului- preotul C. Ciocoiu). Dumitru Furtună şi-a diversificat activitatea pe mai multe planuri. Paralel cu activitatea sa de culegator şi cercetător al folclorului, limbii şi literaturii romîne, al tradiţiilor şi istoriei ţinutului său a dus o adevarătă muncă de culturalizare, depaşind limitele administrative ale parohiei, în cadrul societăţii ,,Sfînta Maria" înfiinţată în 1917 - "casă de citire, sală de cursori şi tipografie" (ultima rămasa în faza de proiect).
Cu preţul propriilor sale eforturi (inclusiv cele financiare) a reuşit să transforme Gimnaziul de baieţi din Dorohoi (înfiinţat in 1879) în Liceul "Grigore Ghica", să înfiinţeze un internat pentru fiii de ţărani, o sala de teatru (intrată în traditie ca teatru popii) aferentă şcolii şi necesităţilor ei didactice, să tipărească o revistă scolară sau să contribuie decisiv la înfiinţarea în localitate, a celui de-al doilea liceu (de fete).
A stimulat energiile intelectuale ale oraşului prin înfiinţarea unor societăţi cultural-literare, editarea revistei de folclor "Tudor Pamfilie" (emulând activitatea folcloriştilor de pe întreg cursul ţării) sau "Însemnări", o altă revista locală (1934-1944) patronată împreună cu Ion Pillat. Poetul de la Miorcani venea des, dealtfel, în cadrul cenaclului literar ce îşi ţinea şedinţele în casa protoeriei - cenaclu care a primit, nu o dată, vizita celor mai de seama fruntaşi ai literaturii române interbelice şi care a avut un rol hotărâtor în descoperirea vocaţiei literare a unora dintre foştii elevi ai folcloristului dorohoian.
Sunt realizări finalizate după istovitori ani de muncă şi audienţe, ani în care omul de cultură s-a ciocnit nu o dată de spiritul obtuz al autorităţilor locale ale perioadei interbelice.
Pentru numeroasele sale generaţii de elevi ai şcolilor dorohoiene el era în primul rând profesorul. Alături de profesorii Iancu, director al Şcolii normale Şendriceni sau Tiberiu Crudu (profesor la Dorohoi şi Botoşani), Dumitru Furtună a fost unul dintre cei mai culţi şi mai buni pedagogi din câţi i-a avut în perioada interbelică Dorohoiul, lăsând elevilor, educaţi în spiritul dragostei faţa de istoria şi creaţiile poporului, amintiri de neuitat.
A lăsat însă, pentru posteritate şi o activitate ce se menţine şi astăzi interesantă, valorificabilă documentar, plină de sugestii pentru eventualii cercetători ulteriori, preocupaţi de aceleaşi probleme. Deşi acest cărturar n-a tipărit decât o parte din ceea ce a scris şi nu a scris decât un sfert din ceea ce a proiectat, lăsând în urmă numeros material documentar, Dumitru Furtună depăşeşte totuşi, prin preocupările, dar şi prin potenţele scrisului său, cadrul şi configuraţia cărturarului provincial aşa cum l-am omologat şi etichetat, comod dar inexact, unii din cei preocupaţi de opera sa. Spirit enciclopedic dar oarecum nesistematic, s-a ocupat de toate într-o perioadă de afirmare a ştiinţelor pozitive, în care specializarea se impune cu exigenţa. Între 1928 când îi apar poveştile din ciclul Izvodiri din bătrâni şi 1928 când îi apare ultimul număr al revistei sale de folclor "Tudor Pamfile"- perioada de vârf a activitaţii sale-Dumitru Furtună îşi materializează principalele direcţii ale activitaăţii sale de folclorist şi istoriograf, pedagog şi animator al vietii culturale a provinciei. Ulterior se va risipi în numeroase activitaţi (didactice, dar şi administrative), lucrând, dar mai ales adunând material pentru lucrari de mare anvergură, dar care nu au mai cunoscut finalizarea (păstrate fragmentar sau iremediabil pierdute). Lucrarile neterminate aveau ca obiect opera lui Ion Creangă, cea a lui Petre Ispirescu, Ipoteştii lui Eminescu; a lăsat numeroase culegeri (inedite) de folclor - astăzi şi ele pierdute sau rătăcite.
Opera publicată numără aproximativ 510 titluri din care 25 volume (unele din ele broşuri); majoritatea materialelor de mici dimensiuni sunt răspîndite în peste 50 de ziare şi reviste.
D.Furtună a fost un pasionat istoriograf. "A strâns - notează prof. dr.Eugen D.Neculau - cu hărnicie de albină şi cu perseverenţă de furnică o imensitate de material documentar-cultural: fişe, notiţe, însemnări, fotografii, scrisori, clişee, genealogii, documente, manuscrise, tăieturi de presă, cărţi rare, etc.A cutreierat localităţi cu traista în spate pentru a culege documente şi folclor. Avea o arhivă proprie aşa de bogată, încât i-ar fi trebuit patru vieţi să o valorifice în întregime.
O atenţie particulară îi solicită unele probleme ale culturii române în secolul XVIII-lea şi începutul secolului următor. Vizând reliefarea coordonatelor acestei culturi în secolul amintit, fără a reuşi s-o realizeze în întregime, Dumitru Furtună se va opri la studiul câtorva vechi focare de cultură mai puţin cunoscute. Rod al acestor preocupări, Chesarie, episcopul Buzăului studiază activitatea culturală depusă în cadrul mănăstirii episcopiei acestui oraş. Istoria fazelor succesive ale restaurării bisericii este urmată de enumerarea factorilor ei de cultură, activitatea editorială a tipografiei etc. Informaţii ca acelea referitoare la programa şcolii din incinta acestei mănăstiri, la predarea muzicii, a picturii şi a sculpturii în şcoala de pictură şi sculptură unde s-au ridicat viitoare personalităţi ca pictorul Gh. Tăttărescu , sunt deosebit de interesante pentru istoria învăţământului şi a artelor româneşti. Reliefarea rolului personalităţii culturale a mănăstirii este sobră, fără elogii de circumstanţă sau naivităţi admirative. Alteori fenomenul studiat este integrat unui curent cultural al vremii. Unul din acestea, paisianismul, se revendica de la activitatea stareţului Paisie de la mănăstirea Neamţului (sec XVIII). De rezonanţă paisiană , având modelul mănăstirii Neamţului activitatea pe tărâmul crucii culturii vechi a mănăstirilor muntene Cernica şi Căldăruşani este cercetată minuţios. Inventarierea şi prezentarea manuscriselor şi vechilor ediţii, datele referitoare la circulaţia cărţilor între mănăstirile moldovene şi cele muntene aduc contribuţii importante la elucidarea unor probleme ţinînd de istoria culturii noastre de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul sec al XIX-lea. Starea culturală şi materială , indică în persoana autorului un cercetător serios, multiplu informat, pus la punct cu orientările mai noi ale ştiinţei istorice. Admirator al lui Nicolae Iorga, pe care-l va urma în concepţie şi metodă, Dumitru Furtună va aduna un material vast, orânduit sistematic, în parte inedit. Situaţia culturii noastre evoluând între ultimele răsfrângeri agonizante ale slavonsimului, influenţa greacă a epocii fanariote şi realizarea unei culturi naţionale este urmărită ân cadrul sociologic de viaţă al reprezentanţilor acestora. Originalitatea lucrării constă şi în aceea că autorul, renunţând la perezentarea profilului intelectual al vârfurilor eclesiastice mai puţin tipice pentru nivelul cultural al majorităţii clerului, prezintă pe larg situaţia acestor umili reprezentanţi ai culturii de atunci, preoţi mărunţi de la sate şi oraşe aducând date inedite referitoare la ştiinţa de carte din mediul rural , situaţia învăţămânntului etc.
Bibliografia operei lui Dumitru Furtună număra şi articole despre Gh. Asachi, Titu Maiorescu, C. Negri, M.Eminescu, O. Goga sau despre unii literaţi locali (I.V.Adrianu, Ştefan Vârgolici etc.), cele mai multe dintre ele nedepăşind valoarea ocazional-comemorativă sau informativ-popularizatoare. O excepţie o constituie in cadrul acestor preocupari de istorie literară tot ce-a publicat în legatură cu viaţa si opera lui Creangă. O veche admiraţie şi o statornică pasiune pentru opera marelui humuleştean îl consacra studiului vieţii şi operei acestuia. A cules mult material inedit, corespondenţă, documente, arhivă de o importanţă prim ordin pentru cercetarea operei lui Creangă. Din acest punct de vedere, George Călinescu îl considera cel mai de seamă între documentariştii operei lui Creangă ( ,,În fruntea cercetătorilor de documente stă economul Dumitru Furtună" - G.Călinescu, Ion Creangă, Editura pentru literatură, 1964, p.383). Autoritate in acest domeniu, Jean Boutiere apela frecvent la informaţiile eruditului cărturar. Corespondenţa dintre autorul celei mai bune monografii despre Ion Creangă în străinătate şi folcloristul dorohoian dezvăluie o adevărată colaborare. Jean Boutiere îi cere ştiri din publicaţiile românesti, cărţi rare, dar şi părerea în probleme controversate asupra vieţii si operei lui Ion Creangă. Schimbul de idei şi material documentar mai vizează problema substratului folcloric al povestilor, manuscriselor inedite ale marelui povestitor, corespondenţa cu fiul său Constantin etc. Omagiind pe cei care l-au ajutat în elaborarea strălucitei sale teze de doctorat La vie et L'oeuvre de Ion Creangă învăţatul francez aşeza numele lui Dumitru Furtuna la loc de onoare în prefaţa cărţii în care declara că şi-a pus in ea "toată dragostea pentru Creangă şi poporul român".Volumul Cuvinte şi mărturii despre Ion Creangă, a apărut cu ocazia comemorarii în ţară, între 1914 - 1915 a douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui Creangă, grupează pe capitole rolul străduinţelor sale în cercetarea vieţii şi operei marelui scriitor. Multiplu informat, Dumitru Furtună se sprijină în exegezele sale pe un material amplu, inedit, de colectii particulare şi publice.
Intr-o vreme când studiul operelor lui Creanga era la inceput, precedând monografiile lui Jean Boutiere, G. Călinescu şi studiile asupra limbii operei, de mai târziu, folcloristul dorohoian este un iniţiaor cu surprinzătoare intuiţii. Referinţele sale la articole despre Creangă, aparţinând diverşilor improvizaţi din presa vremii îl succită polemic. Bucuros în a remarca orice idee nouă, originală, Furtună este însă împotriva supoziţiilor şi diletantismului respectivilor autori. Anticipând poziţia de mai târziu a lui Garabet Ibrăileanu, el nu este de acord cu publicarea unor postume ale lui Creangă suspecte de altfel ca paternitate. Dificultăţilor create de lipsa unui corpus publicat de documente - Creangă, li se adaugă, consecinta acestei situaţii, ivirea legendelor acreditate uneori de girul tiparului, legate de originalul povestitor. Seducătoare, "poveştile " despre marele scriitor asociat clişeelor comune îi formau încetul cu încetul o imagine de un fals pitoresc. Tinzând spre creionarea profilului unui Creangă autentic restituit posterităţii în integritatea sa, fără idilism şi fără exagerările unor laturi ce-l asociau banalităţii, Furtună a încercat să elucideze câteva aspecte ca umorul lui Creangă semnificaţia prieteniei lui cu Eminescu, substratul folcloric al operei etc. Editorul documentelor se va dovedi, nu mai putin, un comentator emiţător al unor judecăţi autentice. Referinţele surprind esenţa realităţii oferind un început valoros viitoarelor interpretări. Se constata ca prieteşugul lui Eminescu cu Creangă nu vine la întâmplare, iar hazul obişnuit al acestuia din urmă trebuieşte luat în adevăratul lui înţeles satiric popular fără a se presupune că marele povestitor a fost îndeobşte un om prea vesel. O frază ca aceasta este specifică pentru intenţiile autorului pentru a surprinde semnificaţii acolo unde criticii de ocazie, gen Octav Minar presupuneau coincidenţe savuros - anecdotice. Dumitru Furtună vede în moş Creangă nu fără temei un educator după ideile pedagogice ale ţaăranului român. Mărturiile matricolelor şcolare, îngălbenite, în care desluşise scrisul învăţătorului Creangă, adaugă în sprijinul ideilor sale, nu lipsit de sublilitate, fragmente din corespondenţa acestuia cu dificilul fiu Constantin. Capitolul Creanga ca fiacon, unul din cele mai importatne capitole ale lucrărilor sale conţinând reabilitarea morală a omului Creanga - certifica calităţi de istoric literar. Ca şi în elucidarea celorlalte probleme, autorul va utiliza un număr mare de documente al arhivelor Mitropoliei din Iaşi, inclusiv faimosul dosar numarul 1795 din anul 1863: mergerea la teatru a preoţilor. Probelor scrise li se asociază mărturiile verbale ale unor contemporani de-ai lui Creangă care mai trăiau încă pe atunci. Spulberând născociri, discreditând ironic unele legende create despre marele povestitor, istoricul literar arată substratul întâmplărilor care au alcătuit în epocă reaua purtare a lui Ion Creangă. Restabilind integritatea moralaă a unui om, Dumitru Furtună îşi conturează propria-i personalitate, persistentă în dragostea lui de adevăr şi elevaţie morală. Jean Boutiere, profesor de limbile română şi provensală la Sorobuna si monografist al autorului Amintiri din copilarie, avea dreptate să considere, într-un schimb epistolar cu cărturarul dorohoian, fructuos finalizat în a sa "La vie et l'oeuvre" de Ion Creangă din 1930; Ţăranul cel Mare din Humuleşti trebuie să fie fericit în Lumea Cealaltă de a fi găsit pe un învăţat ca Sfinţia voastră care a făcut atât de mult pentru gloria lui. (conform scrisorii lui Jean Boutiere din 01.02.1928 în Gh.Macarie)
Pentru posteritate Dumitru Furtuna este un important folclorist, numele său fiind nelipsit din nici o exegeză asupra folcloristicii româneşti. Beneficiind de posibilităţile de informare ale unei epoci de avânt ale acestei ştiinţe, Dumitru Furtună avea o pregătire temeinică în domeniu. Unei bune cunoaşteri a creaţiilor populare ale ţinutului natal îi va urma familiarizarea cu cele mai de seamă culegeri şi studii de folclor din vremea sa. Cunoştea lucrările mai vechi ale lui B.P.Haşdeu, Simeon Florea Marian şi ale prietenilor Tudor Pamfile şi Artur Gorovei; audiase ca student, în Bucureşti, alături de cursurile lui N.Iorga, Simeon Mehedinţi, Mihai Dragomirescu, Rădulescu Motru, prelegerile lui Ovid(iu?) Densusianu, promotor, în "Folclorul - cum trebuie înţeles" - al unei noi orientări în studiul creaţiilor populare. Activitatea de cercetator si teoritician al folclorului a lui Dumitru Furtună s-a dovedit totuşi episodică în comparaţie cu aceea, mai statornică, a culegătorului creaţiilor populare. Articolele, cele mai multe dintre ele, comemorativ-ocazionale, despre Artur Gorovei, Simeon Florea Marian, Tudor Pamfile sau despre alţi folclurişti mai mărunţi sunt generale, memorialistice, fără a intra în studiul propriu-zis al operei celor menţionaţi. Mai interesante, unele dintre ele valorificabile şi astazi, se dovedesc articole ca: "Sărbătorile noastre de iarna", "Cântecul popular de astazi", "Cum era portul nostru mai de mult în partea câmpului", "Caluţul". Remarcăm între acestea studiul "Balade populare de astazi". Constatând dispariţia baladei ca specie în unele regiuni ale ţării, autorul surprinde interferenţa tot mai vădită a elementului liric, apariţia unor elemente noi, disonante, neadevărate vechii structuri - tot atâtea indicii de degradare a speciei. Un amplu studiu erudit "Pluguşorul la români" - prefaţa culegerii cu acelaşi titlu din 1915 rămas în manuscris - accentuează în monografia speciei folclorice discutate, întregul repertoriu al datinilor, variind de la o regiune la alta. Numeroasele exemple ilustrând pluguşorul satelor din jurul oraselor Botoşani şi Dorohoi, li se adaugă altele, din diverse regiuni ale Moldovei. Pentru a sublinia unele similitudini, autorul apelează deseori la folclorul sud-dunărean, pe care-l va cita comparativ. Observaţiile referitoare la întregul corolar etnografic al acestei datini sunt interesante, la fel consideraţiile referitoare la variaţiile care au avut loc (în funcţie de cei cărora lui se adresează urătura) în conţinutul pluguşorului pe care Dumitru Furtună nu a mai avut posibilitatea din motive de sănătate să o realizeze. Un meritoriu aspect al activităţii sale de folclorist îl constituie revista "Tudor Pamfile" - condusă (şi în parte redactată de el, la Dorohoi, în intervalul 1923 - 1928). Continuând activitatea revistei "Ion Creanga", care l-a avut printre colaboratorii de frunte, revista "Tudor Pamfile" se va încadra în linii mari, ca şi cea dintâi, curentului tradiţionalist - ruralist în folcloristică. În cei şase ani de existentă, revista a cuprins în cele 23 de numere (663 pagini) culegeri de folclor reprezentând practici de domeniul etnografiei. Diversitatea preocupărilor nu ţine de confuzia între literatura populară şi totalitatea culturii populare specifică vechiului concept de folclor din epoca lui Haşdeu, căci Dumitru Furtună îşi intitulează publicaţia "revista de limba, literatură şi artă populară" iar pentru perioada 1924 - 1926 "revista de muzică, artă populară şi folclor".
Culegerile de folclor ale lui Dumitru Furtună (în afară de cele rămase ulterior) au fost înglobate de autor în 5 volume; "Izvodiri din bătrâni" - 1912 culegere tiparită, completată si reeditată de autor în 1939, ,,Vremuri înţelepte" - 1913, ,,Cuvinte scumpe" - 1914, "Firicele de iarbă" - 1915 , "Cântece bătrânesti din părţile Prutului" - 1927. Ecletice sub raportul conţinutului ele însumează, cu excepţia ultimului volum, eterogen în privinţa apartenenţei geografice ale subiectelor informatoare, piese folclorice din Moldova, cele mai multe localizate în satele din jurul oraşelor Botoşani şi Dorohoi. Subsumate unei viziuni moralizatoare, ele au în însăşi intenţia folcloristului, care uneori intervine prelucrând, o finalitate didactică. În unele din povestirile din ciclul "Firicele de iarbă", prelucrarea autorului este evidentă, delimitarea între original - folcloric şi contribuţia culegătorului - scriitor, fiind greu de realizat.
Alături de snoave, basmele indică cele mai valoroase piese folclorice din aceste culegeri.
Rod al cercetărilor făcute în anii studenţiei, basmele din volumul "Izvodiri din batrâni" - 1912 au fost culese din ţinuturile de sus ale Moldovei celei cu grai aşa de blajin, cum afirmă autorul în prefaţa celei de a doua ediţii, din 1939 - din satele de pe valea Başeului din Sârbi, Vlăsineşti, Petricani, Bozieni - toate în apropierea comunei Săveni şi din Mănăstireni(Botoşani). Materialul a fost adunat de la cei ce i-au fermecat anii copilăriei de la un moş Panaite de la Mănăstireni, de la bunicul Toader Furtună sau de la alţi înţelepţi ai văilor, încredinţându-le tiparului, Dumitru Furtună făcea un act de pioasă recunoştinţă faţă de cei ce pogorau în mormânt toată povestea uitată a satului nostru. Spre deosebire de Petre Ispirescu Dumitru Furtună şi-a transcris cele mai multe din basme în momentul ascultării lor. Epicul conserva astfel numeroase forme vii, ale limbii populare, autentice valori expresive. Ulterior, copiile manuscrise ale unora din basme au fost reluate, autorul intervenind personal, în sensul în care au intervenit şi ceilalţi culegători de basme amintiţi. Uneori introducea într-un basm un motiv dintr-un altul, insera episodic detalii descriptive, note moralizatoare, realizate toate cu materalul folcloric al zonei respective, practici ce nu difereau prea mult de acelea ale creatorilor populari. Timpul record în care au apărut nu i-a permis studentului folclorist să intervină prea mult să le literaturizeze prin îndelunga cizelare, părti întregi din basme transcriau întocmai aspectul lor din graiul povestitorului oral.
Comparativ cu basmele altor folclorişti, cele ale lui Dumitru Furtună par mai lungi datorită unei oarecare proliferări a detaliilor, situaţiei care le îndepărtează de ţinuta mai echilibrată a basmelor lui Petre Ispirescu. Schema folclorică originară va fi astfel mult amplificată. Înglobând isprăvile a 2 eroi, tatăl şi fiul, basmul "Voinic - Verde - Busuioc". Sfătoşenia caracteristică, pasiunea întâmplărilor extraordinare diversifică acţiunile personajelor.
Protagoniştii basmelor câstigă imens prin prezentarea lor într-un cadru adecvat. Atmosfera basmelor este, la Creangă, dominanta ţărănească, ca şi structura sufletească a eroilor, limbajul si optica asupra vieţii. Cadrul sociologic în care se mişcă personajele este gospodăria ţărănească sau satul. Nu fac excepţii de la aceasta nici curţile împărăteşti.
Având structurat multe puncte de contact cu basmul nuvelistic, basmul lui Dumitru Furtună permite depistarea a numeroase elemente etnografice şi sau de sociologie rurală.
Un alt aspect, de asemenea neabordat, a fost acela al pedagogului. Dumitru Furtună a fost în acel colţ de ţară al apostolatului său unul din gloriile interbelice ale învăţământului secundar. Atât în activitatea sa practică cât şi în cea teoretică a meditat pentru un învăţământ modern, incluzând însă valorile tradiţiei, implicit pentru formarea unui cetăţean nou demn de epoca României mari, reîntregită prin sacrificiile fără de seama ale predecesorilor. Părerile sale referitoare la diverse aspecte metodice sau, dacă detaliem un aspect particular, asupra predării religiei în şcoli, ţinând cont de exigenţele noilor descoperiri ştiinţifice şi-au păstrat şi astăzi actualitatea - cunoaşterea lor justificându-se şi prin aceasta.
A fost impresionantă neostenita sa activitate dusă pentru integrarea fiilor de basarabeni în climatul şi orizontul spiritual al României Mari veniţi să înveţe şi la liceul din Dorohoi; pentru aceştia - ca şi pentru fiii de ţărani din jurul oraşului - fondase un internat(cu o cantină, o infirmerie, chiar şi o revistă "Căminul nostru"). Având în vedere ideea naţională şi corolarul şi instrumentul ei de realizare - Unirea - Dumitru Furtună a vizat teoretic şi a transpus în practică o educaţie multilaterală, realizate prin mari exigenţe profesionale dar şi prin cultivarea dragostei pentru valorile spirituale ale pământului strămoşilor săi. Beneficiind de o deosebită atenţie şi o afectuoasă înţelegere fiii de basarabeni veniţi între moldavenii de ceastalaltă parte a Prutului îşi părăseau repede reţinerile şi complexele regional - lingvistice pentru a se contopi firesc în rândurile celor de acelaşi neam şi aceeaşi limbă cu ei.
Din adâncul inimii mele şi a soţiei, precum şi din partea consătenilor noştri (îi scriau lui Dumitru Furtună doi basarabeni localnici din Cobâlea Noua) care au copii la liceul ce dumneavoastră îl conduceţi - vă aducem cea mai adâncă mulţumire pentru dragostea, bunăvoinţa şi părinteasca îngrijire de care s-au bucurat elevii basarabeni şi îndeosebi pentru buna atenţie ce aţi arătat copiilor mei , elevii Grigore si Nicolae Anghelinici. Aceste tinere vlăstare - cei dintâi basarabeni la liceul dumneavoastră, datorită internatului ce aţi întemeiat - sunt şi vor fi solii deplinei şi desăvârşitei închegări sufleteşti a Basarabiei cu fraţii români din Regatul vechi. Ei vor deveni apostoli ai neamului nostru în Basarabia. Conţinutul scrisorii ne scuteşte de orice comentariu.
Mijloacele de punere în practică a ideilor sale pedagogice erau multiple. Ele porneau de la exigenţa selecţionării cadrelor didactice. În deceniul II - III când Dumitru Furtună a fost profesor şi director la liceul Grigore Ghica predau aici pr. ec. C. Ciocoiu (istoriograf cu numeroase lucrări), T.Olinescu (traducător de literatură germană), Gr. Fortu (autor de manuale didactice, energic militant pentru o condiţie demnă şi un nou statut al profesorului din învăţământul secundar interbelic), P.Munteanu si N. Ionescu (colaboratori ai "Arhivei" respectiv "Sămănătorului") muzicologul M.Poslusnicu, Pictorul N. Popovici - Lespezi, scriitorul botoşănean T. Crudu, prof. C. N. Iancu - pedagog de prestigiu, continuaţi ulterior de alţii care au configurat în intervalul interbelic o perioada de apogeu al liceului.
Excursiile elevilor de o parte şi de alta a Prutului contribuiau la cunoaşterea reciprocă. Având în această privinţă experienţa (numai în anul 1921 - 1922 elevii participaseră în împrejurimile oraşului la cinci şezători populare în care se asista la un dublu proces de cunoastere a valorilor folclorice dar şi culturalizare a creatorilor respectiv colportorilor acestora) elevii se produceau artistic. Dumitru Furtună a continuat aceste şezători - adevărate serbări şcolare - extinzându-le în şcolile localităţilor de peste Prut. Pe aceasta linie, a înfrăţirii dintre şcoli, prin serbări populare comune, deosebit de fructuoasă, rămasă mult timp în memoria spectatorilor de atunci, a fost colaborarea între Dumitru Furtună şi inimosul învăţător Calenic Istrate - mesager - ca dascăl în Noua Suliţă (nu departe de Cernăuţi) - al sufletului românesc din Moldova de dincoace, a regatenilor.
Este omagiul adus unei remarcabile figuri de preot şi cărturar, dar şi de sărbătoare a întregului oraş. Dorohoiul îşi aduce aminte că a fost cândva scaunul Vorniciei Ţării de Sus a Moldovei, că aici Ştefan cel Mare şi-a durat curte si măreaţă biserică, acum o jumătate de mileniu(1495) căci aici se odihnea verile, în vila părintească, George Enescu, că pe aici a trecut şi poposit M. Eminescu în vizită la prietenul său Samson Bodnărescu, că a avut prefecţi pe scriitorii N.Gane si Artur Stavri că şi-a văzut pe vremuri interesele apărate de deputaţi ca Mihail Kogălniceanu sau I. Pilat, că aici au învăţat la şcoala Spiru Haret şi D. Pompeiu sau că în tipografia oraşului au apărut editate de Saşa Pană primele reviste ale avangardei noastre literare. Dar mai presus de toate sărbătorirea lui Dumitru Furtună devenise într-o posteritate mai recunoscătoare - o sărbătoare a omeniei româneşti. Să ne ajute Dumnezeu - spunea IPS Mitropolit Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, încheind festivitatea - ca prin aceste comemorări să cultivăm din nou, să vindecăm şi să înnoim omenia românească. ( Gh. Macarie)
Seminarul Teologic "Pimen Mitropolitul"
Încă din anul 1892 marele om politic dorohoian Gheorghe Gh. Burghele a propus înfiinţarea la Dorohoi a unui Seminar Teologic. Dl. Burghelea face o primă încercare în ziua de 3 mai 1892 printr-o intervenţie-cerere în Parlamentul ţării propunând construirea la Dorohoi a unei clădiri de şcoală pentru seminariştii din Nordul Moldovei.
Datorită greutăţilor financiare acest demers se va materializa abia 30 de ani mai târziu. Succesul acestei realizări a fost obţinut datorită demersurilor repetate făcute de Gheorghe Gh.Burghele, de părintele Dumitru Furtună, de deputatul Ion Pilat şi cu sprijinul nemijlocit al domnului ministru Al. Constantinescu, ministrul Agriculturii şi Domeniilor din România.
Acesta din urmă a susţinut cu tărie înfiinţarea Seminarului Teologic Ortodox la Dorohoi, pentru întreţinerea căruia a dat "pe veci" 15 hectare de pământ din moşia pe care o avea la Sauceniţa, dând dispoziţie ca din pădurile statului să se dea gratuit lemne pentru Seminarul din Dorohoi.
Comisia însărcinată cu deschiderea lui a hotărât în anul 1920 ca şcoala să funcţioneze pentru început în clădirea de la "Şcoala Primară de fete nr. 2".
Abia în 1923 ,toamna, târziu, s-au deschis cursurile şcolare. Seminarul şi-a început activitatea cu clasa I-a şi clasa V-a .Cursurile au început în localul Liceului "Grigorie Ghica vv", masa se servea la cantina liceului,ulterior într-o casă închiriată de pe strada gării, dormitoarele erau amplasate în clădirea pompierilor şi alte case particulare.
Până la urmă elevii seminarişti au fost cazaţi în dormitoarele Regimentului 29 infanterie din Dorohoi.
Deci Seminarul Teologic din Dorohoi a luat fiinţă în anul 1923, sub conducerea preotului Dumitru Furtună luând numele de « Pimen Mitropolitul » şi era simbolizat ca « Seminarul de la Răscruci » şcolarizând copiii orfani de război, ca şi copiii din Basarabia şi Bucovina, prin burse înfiinţate de părintele Furtună.
În primăvara anului 1925 , după ce s-au terminat aprobările necesare cu planurile pentru construirea noului local de seminar, s-a pus piatra fundamentală şi s-a efectuat sfinţirea. Serviciul religios a fost efectuat de mitropolitul de la Iaşi cu un număr impresionant de preoţi. Atunci a fost botezat Seminarul cu numele de « Pimen Mitropolitul ».
La această mare sărbătoare a şcolii au luat parte miniştrii Alexandru Lepădatu şi G.G.Mârzescu ca şi alţi demnitari din Iaşi şi Bucureşti. Imediat după această sărbătoare au început lucrările de construcţie a localului de seminar, clădire impunătoare cu trei nivele şi o arhitectură specifică acelei vremi. În afară de clădirea mare, sub îndrumarea neobosită a părintelui Furtună s-au construit diferite anexe, în curte : sufragerie, bucătărie, uzină electrică proprie şi s-a cumpărat chiar şi un automobil Chevrolet pentru transporul profesorilor din oraş până la seminar, 25 ha. teren agricol şi un lot de pământ la Techirghiol. Astfel , în anul 1926, când clădirea seminarului a fost terminată, ea era un edificiu modern, încăpător permiţând elevilor să se mute în dormitoarele Seminarului.
Numit prin Ordinul nr. 35.725/1.VII.1923, al Ministrului Educaţiei Naţionale, Dumitru Furtună va fi profesorul, pe întreg parcursul fiinţării acestei instituţii (1923-1933) şi directorul ei, timp în care înregistrează apogeul activităţii sale didactice. Ca director, el visa şi gândea ca acest Seminar să fie un locaş de cultură şi patriotism pentru cele trei provincii româneşti, care se unesc în acea regiune: Moldova, Basarabia şi Bucovina.
Prof. Dr. Gr. Miron spunea: "se lupta din greu să organizeze Seminarul. La început localul era împrăştiat, cu săli de clasă, dormitoare şi sufragerii separate. S-a început clădirea Seminarului, într-o grădină frumoasă, în partea de sud a oraşului. În această grădină, s-au plantat doi stejari: unul pentru dr. C. Angelescu, ministrul Învăţământului şi altul pentru Alex. Lepădatu, ministrul Cultelor, care au vizitat oraşul şi Seminarul în acea vreme. Intenţia sa a fost să atragă aceste două personalităţi, să nu uite a ajuta să se termine clădirea. Anii au trecut, oamenii s-au schimbat, clădirea a rămas neterminată..., doar stejarii au rămas ca mărturie a vremurilor apuse".
Corpul profesoral. Seminarul, la început, a simţit lipsă de profesori. Directorul era nevoit să aducă pe unii profesori de la Iaşi, care făceau naveta cu trenul. Pe parcurs însă situaţia s-a redresat, devenind un corp profesoral de elită, alcătuit din licenţiaţi în teologie ai vremii ca şi din alte domenii. Să mai menţionăm şi faptul că părintele Furtună şi-a cheltuit aproape toată averea pentru ca seminarul să funcţioneze în bune condiţii.
În afara preotului Dumitru Furtună, în cei zece ani de activitate a Seminarului Teologic « Pimen Mitropolitul » au făcut parte din corpul profesoral cadre didactice care au pus mult suflet în pregătirea viitorilor preoţi. Printre ei notăm :
-Vasile Ghe. Mihăilescu, profesor de muzică
-Constantin Popescu, dirijorul corului ;
-Petru Cârlan, profesor de muzică ;
-Constantin Munteanu, preot, director adjunct;
-I. Popescu, profesor de limba germană;
-Mihai Grumăzescu, profesor de limba română şi limba latină ;
-Dumitru Sălceanu,profesor de limba latină şi drept ;
-Vasile Alexandrescu, profesor de filosofie şi limba română ;
-Mihăilescu Vasile, maistru ;
-Gheorghe Popa, profesor de desen ;
-Diaconul Sandovici Constantin;
-Econ. Dr. D Grigorescu
-Eul. Procopovici
-Grigore Racovita
-Gheorghe Savescu
-Dr. C.N. Vasiliu
-Pr. T. V. Stupcanu
-Alexandru Sandovici ;
-Gheorghe Săvescu, profesor de limba latină ;
-Eugen D. Nicolau, doctor ;
-Dumitru R. Bogza, maistru ;
-Constantin Ciocârlan, căpitan ;
-C. Lavronschi, profesor ;
-C.Giogolea, profesor de istorie şi geografie ;
-I. Istrati, profesor de educaţie fizică ;
-I. Prutescu, profesor ;
-I. Capră, profesor de drept ;
-Dumitru Săveanu, profesor de limba engleză şi drept.
Dintre angajaţii administrativi: Dumitru N. Ciopec (contabil), Victoria Frunzetti (intendent), Ilie Anisescu (pedagog), Valerian Brînzei (secretar ), Gheorghe Mironescu (contabil al Comitetului şcolar), Constantin Simionescu (maestru de ceremonii).
În anul 1930 a fost numit profesor suplinitor la Seminarul Teologic din Dorohoi T. Mociulschi.
Chiar din primii ani, în cadrul acestei şcoli s-au remarcat o serie de elevi cu calităţi deosebite, fapt dovedit ulterior la terminarea studiilor. Astfel, în 1923 studia seminaristul Alexa Petru, viitorul decan al Catedralei din Cernăuţi, şi seminaristul bursier Neculai Scriban-viitorul preot, vărul doamnei doamnei Natalia furtună(soţia lui Dumitru Furtună).
Odată cu trecerea anilor s-au înmulţit elevii, aşa încât la începutul anului 1925, părintele Dumitru Furtună aplică alte numeroase demersuri la Ministerul Instrucţiunii Publice pentru alocarea de fonduri, obţinerea diverselor aprobări şi legalizări de acte pentru Seminar.
Primăria Dorohoiului a aprobat un teren de 5 hectare în marginea oraşului, teren desprins dintr-un viitor parc de agrement. Mai târziu şcoala a fost împropietărită cu 15 hecare de teren agricol , graţie domnului ministru al Agriculturii şi Domeniilor Publice, Al.Constantinescu, teren pe care elevii îl lucrau, iar produsele recoltate se recepţionau şi erau trecute în magazia internatului. În jurul şcolii s-au plantat pomi fructiferi, s-a construit un turn de pază, o troiţă şi alte anexe gospodăreşti.
Şcolarizarea seminariştilor dura 6 ani de zile, deci la Seminar erau primiţi şi elevi care absolveau şi primele 4 clase primare.
În cele 7 serii care au absolvit Seminarul Teologic « Pimenul Mitropolitul » din Dorohoi, 337 de elevi au reuşit să-l termine la Dorohoi, ceilalţi, din clasele mai mici, au fost nevoiţi în anul desfiinţării să se transfere la Iaşi.
Elevii seminarişti prezentau spectacole artistice şi culturale cu recitări, coruri, piese de teatru etc. nu numai în Dorohoi, ci şi în comunele judeţului sau chiar în alte judeţe. De asemenea, au participat şi la diverse competiţii sportive, şcoala având o bună echipă de fotbal.
Unii dintre elevii mai buni din clasele superioare erau angajaţi în diferite funcţii şi primeau retribuţii. Alţi elevi erau repartizaţi ca şefi de meditaţii, şefi de dormitoare, la infirmerie, în unele munci administrative din curte, de la bucătărie etc.
Elevii jucau piese de teatru în Dorohoi şi în comunele învecinate şi se organizau excursii dincolo de Prut. "Excursiile elevilor în localităţile de o parte şi de alta a Prutului, contribuiau la cunoaşterea reciprocă. Având în această privinţă experienţă - numai în anul 1921-1922 elevii participaseră în împrejurimile oraşului la cinci şezători populare, în care se asista la un dublu proces de cunoaştere a valorilor folclorice, dar şi de culturalizare a creatorilor, respectiv colpoltorilor acestora - elevii se produceau artistic. Pe această linie, a înfrăţirii dintre şcoli, prin serbări populare comune, deosebit de fructuoasă, rămasă mult timp în memoria spectatorilor de atunci, a fost colaborarea între Dumitru Furtună şi inimosul învăţător Calenic Istrate mesager - ca dascăl în Noua Suliţă - al sufletului românesc din Moldova de dincoace..."
Fiind după război, situaţia economică nu era prea grozavă. Din această cauză erau şi elevi care rămâneau cu restanţă la plata taxelor, iar contabilitatea Seminarului întocmea avize de înştiinţare către părinţii acestora.
Când acestea erau prezentate spre semnare directorului, acesta le citea atent şi parte din ele nu le semna, spunând că unii dintre acei elevi sunt fii de invalizi de război, alţii orfani, unii cu părinţi lipsiţi de mijloace materiale şi deci - în acele situaţii - nu pot avea posibilităţi să-şi achite restanţele respective, dar... el va avea grijă să le înlesnească continuarea studiilor, cu condiţia ca ei să înveţe bine.
În ceea ce-1 priveşte pe părintele Furtună, unul dintre elevii săi mărturisea: "oricând ne preda obiectele ce-i aparţineau, Ştiinţele religioase, acele ore erau momentele cele mai mult gustate de noi toţi, căci pe lângă Istoria Bisericii, ne împărţea cu dărnicie învăţături şi sfaturi privind Pastorala, sfaturi care mi le-am însuşit şi mi-au fost totdeauna orientări de bun augur în viaţa mea de preot" iar unul dintre bibliografii săi îl descria: " stabilit la Dorohoi, Dumitru Furtună şi-a consacrat viaţa şi toate forţele pentru ridicarea unui oraş în care gimnaziul era singura instituţie de cultură. Cu preţul propriilor sale eforturi, inclusiv cele materiale a reuşit să transforme gimnaziul în liceu de băieţi, să înfiinţeze un liceu de fete, un internat pentru fiii de ţărani, o sală de teatru, să stimuleze energiile oraşului pentru înfiinţarea de societăţi cultural-literare, să aibă o vie activitate publicistică, să editeze o revistă de folclor locală etc."
În examenul de absolvire a primei serii de preoţi (în anul 1927), preşedintele comisiei de diplomă a fost eminentul profesor de drept canonic Dumitru Boroian de la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Această primă serie a fost cu adevărat valoroasă de vreme ce din 51 de elevi au reuşit toţi la examenul de absolvire.
Dintre absolvenţii primei serii notăm aici pe :
-Hazgan Dumitru ;
-Gheorghe Mihai ;
-Popovici Neculai ;
-Vâlcu Gheorghe,
-Ioniţă Mihai ;
-Şandru Vasile ;
-Ilie Anisescu ;
-Eugen Lungu ;
-Neculai Scriban.
În cei zece ani de existenţă 1923-1933 a dat şapte promoţii cu un total de 337 de absolvenţi dintre care majoritatea au intrat în cler, dovedindu-se buni slujitori dar şi buni patrioţi, purtând amprenta dascălilor care i-au format. Amintim dintre aceştia:
-AngheleaVasile, preot la Catedrala oraşului Dorohoi, cu studii în străinătate ;
-Valerian Brânzei, preot şi protopop la Dorohoi, apoi preot la Iaşi ;
-Anania Roşca, preot şi protopop la Dorohoi ;
-Mihai Gheorghiu, preot şi protopop Botoşani 1935-1976;
-Petru Alexa, preot şi protopop în Suceava ;
-Gheorghe Vâlcu, preot militar , cu grad de colonel ;
-Ioan Moroşanu, preot şi protopop în Piatra Neamţ ;
-Emil Bărbieru, preot în Roman şi inspector bisericesc;
-Ilie Anisescu, preot în oraşul Fălticeni, protopop misionar ;
-Mihai Ioniţă , preot şi profesor în Bucureşti,
-Cozma Balan, preot în oraşul Botoşani ;
-Constantin Popescu, profesor de muzică şi compozitor în Iaşi ;
-Nicolae Gavriluţă, şef de promoţie, doctor în teologie, profesor ;
-Grigorie Miron, profesor în Bucureşti, cu studii în Anglia ;
-Nicolae Blăgoi, profesor ;
-Vasile Ciubotariu, preot în Dorohoi.
-Cojocaru Ilie - preot în comuna Broscăuţi-protopopiatul Dorohoi ;
-Traian Dumitrescu - "asul" paraşutiştilor, comandor;
-Ilarion Argatu - marele duhovnic de mai târziu ;
-ALŢI ABSOLVENŢI : Avădănesei Gheorghe, Chiriac Constantin, Diaconiţa Anton, Dobre Gheorghe, Enache Constantin, Georgescu Teodor (dirijorul corului), Gigiş Aurel, Guragata Nicolae, Iatan Octavian, Oncescu Ioan, Roşca Anania, Stănescu Constantin, Teodor Nicolae, Andronic Dumitru, Saucă Eugen, Lungu Eugen, Ciubotariu Vasile, Urzică Xenofont, Neculau Eugen, Scriban Nicolae,Baltag Porfir s.a.
În anul 1931, Ministerul Instrucţiunii Publice a hotărât să desfiinţeze Seminarul de la Dorohoi, elevii urmând a fi repartizaţi la alte seminarii din ţară. Atunci părintele Furtună , împreună cu elevii , cu aprobarea Ministerului, au hotărât ca şcoala să devină extrabugetară, să trăiască din recolta celor 20 de hectare de pământ arabil şi toate taxele plătite de elevi.
Chiar în condiţiile acestea în anul 1931 Seminarul primea 33 de elevi ai seminarului din Constanţa, care se desfiinţase, făcând ca în anul şcolar 1931-1932 clasa a VIII-a de seminar să numere 63 de elevi. Cei veniţi de la Constanţa au rămas plăcut impresionaţi de ceea ce reprezenta Seminarul din Dorohoi condus de părintele Furtună, despre care auziseră multe de la profesorii lor.
În anul 1933 Patriarhia Română a constatat că există prea mulţi preoţi absolvenţi doar a unei şcoli liceale, fără a avea şi o pregătire şi în instituţii superioare.De aceea a cerut desfiinţarea Seminarului de la Dorohoi având şi sprijinul profesorului dorohoian de la liceul Ioan Botezatu, pe atunci inspector adjunct la Cernăuţi care nu agrea activitatea preoţilor Dumitru Furtună şi Constantin Munteanu.
În anul 1939 , Primăria oraşului Dorohoi, prin glasul primarului Anghel Tatomir, pune în discuţie problema clădirii în care a funcţionat Seminarul. Din documentaţia de atunci aflăm că : « Ministerul Educaţiei Naţionale posedă clădirea fostului Seminar Teologic clădit pe terenul cedat de comună cu destinaţie precisă de patru hectare şi 7512 mp., care nefiind respectate, comuna e în dreptul ei să-şi recupereze oricând acestă avere. Acestui local nu i s-a dat o destinaţie similară , ci a fost dat în folosinţa Regimentului 29 infanterie, care l-a transformat în cazarmă ».
Ca urmare, s-a cerut ca acest lăcaş de cultură să revină din nou învăţământului propunându-se « strămutarea gimnazului Industrial în localul fostului seminar. Demersurile au durat mulţi ani şi abia în 1957 clădirea a revenit Ministerului Învăţământului care a înfiinţat aici Casa de copii şcolari nr. 2».
Despre moartea părintelui Dumitru Furtună
În ziua de 15 ianuarie 1965 după o lungă şi grea suferinţă pr. Dumitru Furtună s-a mutat în ceata "preoţlor de mir adormiţi în Domnul".
Corpul neînsufleţit al părintelui Furtună a fost depus în Catedrala oraşului Dorohoi, iar slujba înmormântării s-a săvârşit duminică, 18 ianuarie 1965, de un sobor de preoţi în frunte cu părintele Constantin Ştefănescu de la parohia « Sf. Nicolae ».
La sfârşitul slujbei, părintele Vasile C. Anghelea, unul din foştii elevi ai regretatului preot, în numele preoţilor din oraş şi raion, a credincioşilor din oraşul Dorohoi, precum şi în numele foştilor săi elevi de pretutindeni, a rostit o cuvântare.
« Regretatul, a spus, între altele, preotul Vasile Anghelea, era fiul preotului Grigorie şi al preotesei Sultana din comuna Tocileni, fostul judeţ Botoşani. Rămânând orfan de tânăr, a fost crescut şi ajutat într-o mare masură de către un om de bine din comuna Săveni, grădinarul Dima Spas.
Dumitru Furtună a urmat şcoala primară « Marchian » din oraşul Botoşani. În 1901 a intrat la seminarul « Veniamin » din Iaşi, unde a fost premiant din clasa I până la absolvire, în anul 1909. În 1913 a terminat Facultatea de Teologie din Bucureşti cu cel mai strălucit succes, fiind proclamat primul ei laureat.
Nu după mult timp şi-a luat şi doctoratul în teologie, cu menţiunea « magna cum laudae ». Munca încordată pe care a desfăşurat-o l-a arătat ca un cărturar desăvârşit, întreaga sa viaţa a închinat-o altarului, bisericuţei de lemn Vârgolici », culturei româneşti şi poporului la care a ţinut ca un adevărat patriot.
Limba vechilor cazanii, a cronicarilor, a colindelor, a cântecelor şi a poeziei populare, este limba preotului Dumitru Furtună. Nu-i plăceau cuvintele noi, folosite « în loc de idei adevărate », numai o limbă, în care cuvintele sunt împreunate cu un înţeles hotărât de veacuri este clară şi numai o cugetare, care se serveşte de o asemenea limbă, e limpede şi cu temei. S-a adăpat apoi, la izvorul fecund al antichitatii clasice, a fost un mare cunoscător al limbilor greacă şi latină.
A avut o mare pasiune pentru marele nostru povestitor, pentru ca Ion Creanga exprima sufletul intregului popor. Preotul D.Furtuna era un om de o modestie rara. Chipul sau exterior, totdeauna impodobit cu un strai simplu preotesc, trada chipul sau launtric, sincer, bland, original. Atmosfera din jurul acestui om era ca un zefir al bunatatii care mangaie toate cutele sufletului omenesc.
Preotul Dumitru Furtuna a plecat spre camarile Domnului, cu nadejdea nezdruncinata a invierii. El s-a dus pentru vecie, dar noua ne-a lasat amintirea numelui neprihanit, amintirea faptelor sale, incat cu sufletul linistit poate sta inaintea dreptului judecator, caci a inmultit cu harnicie talantii primiti. Acum cand ne despartim de el, ne legam in fata sicriului sau ca-i vom pastra cu cinste numele ce ni-l lasa mostenire scumpa.
Doamne Iisuse Hristoase dezleaga in nemarginita ta bunatate, si pe smeritul preot Dumitru Furtuna, de toate greselile cele de voie si cele fara de voie, ca astfel sa fie vrednic a intra intru imparatia ta, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit. »
BIBLIOGRAFIE
1. L-au cunoscut pe Dumitru Furtună-anthologie ; Ed. Geea, Botoşani,1996
2. Mandachi, Ilarion- Istoricul şcolilor Dorohoiene ;
3. Teologie si viata- nr.4-7/1993, pag. 157-170;
4. Mitropolia Moldovei si Sucevei-nr.5-6/1973,pag.421-422 ;
5. Mitropolia Moldovei si Sucevei-nr.3-4/1965,pag.254-255 ;
6. Mitropolia Moldovei si Sucevei -nr.9-10/1967, pag. 616-625
7. Ciubotaru Stefan, Istoria Bisericii Ortodoxe Botosanene, ed. Axa, Botosani, 2000;
8. Doua secole de invatamant teologic seminarial(1803-2003)-volum aniversar ; ed. Trinitas, Iasi 2003
9. Dictionarul Teologilor Romani, ed.Univers Enciclopedic, Bucuresti 1996
Realizat de elevii: Popa Gabriel şi Răstoacă Adrian (ANUL III)
|
|
|
|
